Ce a facut Adrian Haidu in ultimele 9 zile???

Pentru ca toata lumea se intreaba asta!

A vizitat Bucurestiul, dar in principiu s-a cam uitat la House M.D., care i s-a parut la inceput genul de serial-ciuperca care e interesant doar din punctul asta de vedere, dar care in numai doua episoade l-a transformat intr-un maniac, astfel ca in toate din cele 9 zile s-a uitat la cel putin 5 episoade.  Asa mult l-a impresionat serialul, incat se gandeste sa scrie un post in care sa explice cum si de ce e House un serial foarte bun, si mai mult, vrea sa scrie chiar un episod din House, in care sa joace rolul pacientului! Abia asteptam sa se intample asta, nu-i asa???

Dar a mai vazut si Politist, adjectiv, si asa mult l-a adjectivizat, incat nici cu fast forward filmul n-a parut mai dinamic. De asta se gandea, intr-o vreme, sa scrie un post care sa se numeasca Politist, plictisitor, si sa explice de ce e de cacat filmul. Dar n-a avut forta necesara, din cauza ca:

A primit un mail de la Google AdSense, prin care a fost informat ca i-a fost sters contul lui AdSense. In prezent, Adrian Haidu se gandeste sa dea in judecata Google.

Apoi si-a revenit pentru ca lumea este in principiu frumoasa. A aruncat cateva priviri prin Blecher si a facut cateva conexiuni cu Agopian. Numai el stie cum, dar cel mai probabil e legat de propulsori narativi, fractali, scheme si algoritmi complecsi, dintr-aia care fac timpul altfel sa treaca. Va scrie asta in licenta.

A scris pentru Negative Gamer. S-a intrebat oare de ce mai scrie pentru Negative Gamer? Oare are el ceva de castigat din asta? Oare are cineva de castigat din asta? Nu si-a raspuns inca.

A trimis un cv, si, culmea!, a primit si un raspuns. E posibil sa se angajeze si asta face cumva lumea sa se filtreze printr-o optica mai clar-obscura.

S-a intalnit cu Emilian, Alexandra si Sabau. A vorbit cu ei, a spus cateva glume destul de bune, ba chiar una asa buna ca se gandeste sa faca un post numai cu gluma respectiva. Nu va face asta. Dar Emilian i-a cedat o idee pentru o povestire pe care, cel mai probabil, o va scrie.

S-a intors in Galati.

Biografia postuma a lui Adrian Burada

Genom pustiu, negustor, bugetar, sahist de performanta, tata a trei copii, Adrian Burada (1986-2073) a contribuit din plin la cresterea economica a judetului Tulcea din 2037. Burada se remarca inca din copilarie prin istetimea iesita din comuna in care se nascuse, al carei nume s-a pierdut odata cu inundatiile din 2031.

Primii ani. Castigarea centurii de campion judetean

Isi petrece primii ani ai tineretii jucand sah la clubul din Tulcea. La scurt timp castiga centura de campion judetean, invingand adversari obscuri dar puternici, desi lipsiti de Elo. Despre acest prim succes se vor face referiri in versurile unor trupe importante de hip-hop ale vremii, cum ar fi BUG Mafia („Ca Adrian Burada/ Sunt campion judetean/ Ma aflu-n ntzc ntzac/ Fara adversar”).

Restul copilariei si-o dedica unor activitati nedemne de renumele pe care Burada si-l va castiga prin munca asidua pe care-o va sustine neintrerupt timp de cateva decenii. La aceasta varsta insa apar primele manifestari ale obsesiilor care-i vor guverna restul vietii – alcoolism, afemeism si alte vanitati contemporane.

Adrian Burada in anticalitatea de copil-problema. Mutarea la Galati

In perioada liceului, Adrian Burada devine o problema prea mare pentru niste parinti normali. Multe dintre evenimentele care il au ca protagonist in aceasta perioada pot fi urmarite in dosarele politiei din acea vreme, altele insa apar in opera memorialistica a personalitatilor epocii, dar si in opera memorialistica a lui Adrian Haidu.

Adrian Burada este implicat in multiple scandaluri pe care le initiaza sau in care joaca oricum un rol important: batai, betii, pariuri ilegale, aventuri amoroase cu partenere juvenile si orgii gastronomice. In urma acestor scandaluri, Burada risca sa fie exmatriculat de la liceul din Tulcea. Parintii ajung la parerea ca singura solutie ar fi o schimbare a decorului, asa ca incep sa caute un liceu intr-un alt oras, unde buradelul lor sa poata urma un curs firesc al dezvoltarii umane iar iesirile lui adolescentin-belicoase sa poata fi controlate, daca nu chiar eliminate din fasa.

Evenimentul este descris in jurnalul lui Adrian Haidu din perioada in care acesta se reintoarce in Galati, in jurul anului 2009:

„O dorinta alcoolica ma iscodi in noaptea aceea, dandu-mi ghes si incolacindu-se spiralat ca o iedera pofticioasa inflorind de-alungul corpului meu si insamantandu-mi crestetul capului. O diagrama a pozitiei noastre spatial-temporal-psihologice imi trecu fulgerator prin minte: Elena, fosta noastra colega de liceu, studioasa pe atunci si cumintica asa cum oricarei fete i-ar sta bine si nepretentioasa, asezata acum intr-un bar de pe faleza galateana, intr-o ora apropiata de miezul noptii si scorturoasa timpului, bazaindu-ne timpanele si infiorandu-ne usor ca un parfum ieftin, netezindu-ne narile. Cu gatul usor lung flancat de plete blonde ca niste pete aruncate peste corpu-i sfios generator de suspine metafizice indelungate si incolacite in inimile noastre, a lui Burada in special. Avand adica un corp suplu si contrastand cu-al lui Burada, dar contrastand nu numai fizic. De cealalta parte a mesei colturoase, prea lunga cuvintelor care mult aveau sa se rostogoleasca de pe buzele noastre pana la niste urechi si inapoi, statea Burada, bataindu-se pe scaun negasindu-si locul si stand umflat acolo, carnos si pufos, burtos, dar rezonabil insa si aratand bine ca un animal numai bun de sacrificat unui zeu pretentios al erosului. Vocea-i tuna atunci pe tonuri contrastante, suparatoare in continua lor schimbare si totusi adaptabile auzului nostru. Spunea acestea, sorbind din bere si din ochii nostri, captandu-ne fizic atentia si ofensat vizibil ca un copil cand atentia noastra ii juca feste:

Sa stii ca pentru mine n-a fost usor la inceput cand am venit in Galati. Ultima oara iesise nasol. Ma mancase pe mine in gaoaza sa ma duc cu aia la cafteala si noi iesisem prin spate ca liceul nostru cum era el avea doua intrari asa, una prin fata si aialalta prin dos. Ei, buuun, noi am iesit prin spate si venise militia, garda, ca noi aveam gardieni la scoala acolo, asa ca noi acuma ce sa facem, iesim prin fata ca sa nu ne prinda aia da’ cand iesim noi p-acolo dam fix in fata cu militia, ca astia atata asteptau, si cand ne iau astia la intrebari ca ce faceti ma, ca chiuliti ca nu stiu ce, taman atuncea vin si astia din spate, garda, gardienii, si ne iau ca ceee faceti baieti, si pac, ne fac astia dosar ca cu bataia ca vatamare corporala… a fost nasol atuncea ca ne-a dus si la politie, ne-a luat si diriga si garda, gardienii, si militia. Asa ca parintii mei, speriati, ca tre’ sa-l dam pe Burada sa-l trimitem la alt liceu, da’ ce liceu sa-l mai primeasca acuma? Voiau la inceput sa ma trimita la Constanta da’ pana la urma tata ca nu ca-l lasam nesupravegheat acolo nu-i bine, asa ca pana la urma suna la matusa-mea, din Galati, sa ma trimita acolo, aicea, si asta ca da, numai bine ca unde sta ea acolo stiti ca e liceul Dunarea si acolo vroia sa ma bage, ca ii spune maica-mii, profil matematica intensiv e bine? Mama o dadea din colt in colt ca stii ca el nu prea invata si nu prea mai ales cu matematica sta prost si nu stiu ce, ca nu mai stia nici ea ce sa zica acuma. Asa ca am ajuns taman la LIA, ca era perfect ca nu mai trebuia sa dau nici diferenta nici nimic, si in prima zi de scoala cine statea ca bou’ cu buchetu’ de flori in mana asteptand in fata licelui la costum – ca io asa eram invatat cu buchet de flori dus la diriga, si cu matusa-mea langa mine, ca hai sa mergem la diriga’ acuma sa ii dam flori si sa-i spunem cum sta treaba, si m-am dus io acolo matusa-mea ii spune dirigai ca car ca mar, ca stiti ca o sa invete bine si ca n-o sa faca probleme si imi dadea coate sa zic si io ca da, io am marait acolo printre dinti pana la urma ca da… Da va dati seama ca nu mi-a fost usor mai ales ca nu cunosteam pe nimeni. Bine ca pana la urma v-am cunoscut pe voi a fost mai ok da’ la inceput a fost nasol rau.”

Prima afacere

Odata integrat in societatea galateana, Burada incepe primele afaceri. Prima tranzactie este un insucces peste care va trece insa optimist si increzator in viitor. Dorind sa scoata profit in urma vanzarii unui incarcator de telefon, Burada intocmeste un plan machiavelic. Gaseste un vanzator din cartier, ii cumpara incarcatorul, dar ii cere o perioada de proba, dupa care tranzactia va urma sa fie finalizata. Scoate propriul incarcator – care era defect – si il introduce pe cel care urma sa fie cumparat. Se duce inapoi la vanzator, ii da incarcatorul lui (nu cel cumparat) spunandu-i ca nu se potriveste cu telefonul. Se intoarce la noul incarcator dar observa un lucru care ar fi putut fi observat de la bun inceput. Incarcatorul cumparat este mai defect decat cel vechi, nemergand deloc. Avand neaparata nevoie de un incarcator pentru a avea telefon functional si a putea porni la alte afaceri, Burada se intoarce la vanzator spunandu-i ca s-a razgandit si ca ar vrea sa cumpere totusi incarcatorul. Ceea ce si face. Este primul om de afaceri din Galati care isi cumpara propria marfa.

Viata celibatara

Termina liceul, facultatea si se angajeaza ca bugetar la o inteprindere in domeniul ecologiei din Tulcea. Castiga bine, isi cumpara un teren pentru casa in Tulcea, locuieste singur (parintii ii sunt plecati din tara cu diferite treburi) si isi petrece timpul liber cautandu-si o femeie. Devine un afemeiat notoriu, lipsit de mari succese dar determinat, consistent si increzator in propriile forte. Face dese scurte vizite in interes de serviciu la Galati. Una dintre aceste vizite este descrisa de Adrian Haidu in Jurnal, de unde am citat si mai sus. Continuam citatul, pentru a reliefa profilul psihologic al lui Burada:

“O foame diforma il chinui pe Burada tot stand la masa in bar si vorbind. O intreba pe Elena, zambind fara vreun motiv anume in aparenta, ce si cum sa comande, ce ii recomanda. Poti sa incerci pestii aia mici pe care-i mananci intregi ca Alina cand a venit aici asta a mancat si au zis ca sunt buni. Burada s-a uitat neincrazator la Elena diminuandu-si zambetul, protestand: Hamsii? Dracovenii dintr-alea? Pai ce dracu’ sa fac, ca nu-mi ajung nici macar pe-o masea! Altceva asa mai pentru gabaritul meu? Elena si-a schimbat strategia, nemairaspunzand asa energica, ci doar sugerand acum: Poti sa iei o pizza. Zis si facut. Ca un facut chiar, Burada il chema cu semne elocvente pe ospatar, spunandu-i apoi cand acesta veni la masa: Adu-mi si mie o roata de cascaval dintr-aia mai mare, de care zici si tu ca-i buna ca foamea-i mare si fa-i si lu asta plinu’ – aratand inspre mine – c-a golit tot. Dupa aceasta desantata comanda, Burada lega un discurs cu Elena, interesandu-se de prietena ei, direct si totusi ceremonios parand cunoscator in domeniu, insistand sa-i afle numarul sau sa-i fie aratata  macar o poza, nereusind nici una nici alta. Pana veni pizza, ne povesti despre aventurile lui amoroase cu o fata pe care-o intalnise la o nunta. Odata incepand ospatul, mi-am incordat atentia inspre Elena. Ma manca pe dinauntru curiozitatea, asa cum era pizza mancata de Burada: felii lungi si consistente de curiozitate erau rand pe rand digerate intre mine si Elena. Muncesti, am intrebat-o scurt. Raspunsul ei veni in lungi rafale sintactice: Acuma nu, eram cat pe ce sa muncesc la un magazin, vanzatoare, da’ a venit o tipa in ultimul moment si a luat postul, (facu o scurta pauza si adauga in surdina, sec) idioata. Cam de un an incerc sa ma angajez da’ nu ma ia nimeni (zicand asta senin si cu o resemnare placuta, ca si cum ar fi vorbit despre casatorie, transformand astfel posibilul angajator intr-un viitor sot, locul de munca intr-o casa de piatra si totul deveni o scumpa metafora imensa, procesul de incadrare in campul de munca, casatoria, viitorul, norocul si viata, caci, cum spunea odata Dan Mihai Carjan, viata, nu-i asa, e o metafora). Trebuie sa ma angajez ca am terminat de doi ani facultatea si nu mai pot sa stau mult asa sa ma intretina parintii, am muncit in primul an de master, in Metro, faceam promotie la napolitanele alea mici cu ciocolata deasupra, Viva, le stii?, ei, nu conteaza, si mie imi placea ca aveam ce sa fac, ma trezeam dimineata ma duceam stateam acolo 7 ore in picioare dar aveam ce sa fac si pana la urma imi placea si acolo, ca venea multa lume imi faceau cu ochiul baietii, odata (incepu sa rada) a venit un mos si mi-a spus ca am corpul frumos, doaaamne, (banuiesc ca asa radea si atunci, cand venise mosul, asa cum radea si acum, cumva afectat si flatata) da’ odata a venit un tip asa mistooo, arata ca Puya, asa frumos era si imbracat cu o geaca mistooo, a venit la mine m-a intrebat ce faci printesa, eram topita toaaata, am inceput l-am luat i-am spus de napolitane, ca sunt bune da’ el ca nuuu, nu nu nu, ca el se duce sa cumpere peste si oua, ca asta mancare sanatoasa nu ce ii dau eu acolo, ca el se duce la sala si ca daca mananca napolitane face burta, si ca ce vreau eu sa ii dau acolo, ca nu e sanatos, si a plecat. Am lucrat acolo 7 zile. Dupa aia nu m-a mai luat nimeni… Burada termina de mancat, bau, ii facu semn ospatarului, ii spuse: Adu-ne si tu intristarea, in pizda ma-si cum se duc banii, ospatarul se uita putin derutat, i-am spus: Nota adica, pleca, reveni cu nota. Plecaram. Mi-am dat atunci seama, incadrat cum eram de Burada si Elena, ca in Galati nu aveai altceva de facut, ca trebuia adica sa iti gasesti o persoana de sex opus, s-o iubesti si sa faci cu ea copii, sa-i cresti. Mi-am spus atunci ca eu niciodata nu voi lasa destinul sa faca asa cu mine, si era o afirmatie de care aveam sa tin cont de atunci incolo, pot spune asta acum, retrospectiv vorbind.”

Burada se casatoreste. Face copii. Moare fericit

Se casatoreste in anul 2019, cu o femeie supraponderala care ii face la scurt timp trei copiii, dupa care se opreste. Isi creste copiii in Tulcea, unde isi construieste o casa si se apuca de afaceri. Traieste fericit, iubindu-si sotia, copiii si viata, capatand noi dimensiuni fiziologice,  adaugand cateva zerouri cifrelor care-i definesc dimensiunile taliei, capatand o nuanta rosiatica in obrajori, rumen ca un rus parlit cu vodka, fiind vesel asa cum o viata intreaga fusese.

Ramane cunoscut in istoria Tulcei pentru faptul ca a rezolvat marea criza economica a judetului din anul 2037, cand se retrage din afaceri. Retragerea lui Burada din afaceri are, conform istoricilor, un efect efervescent pentru economia locala, fiind comparabila ca importanta cu retragerea aureliana. Evenimentul ramane de altfel cunoscut sub numele de retragerea buradeliana. Se concentreaza asupra activitatilor casnice pana in anul 2073.

Moare.

Click, click, click…

Viitorul e intotdeauna altfel decat ni l-am imaginat!

Vorbeam cu Emilian despre blogul lui Zoso, Google Ads, literatura si clikuri. Si am ajuns la o concluzie tulburatoare. Clickul va fi moneda viitorului (zice Emilian), iar sclavia va fi reinviata (zic eu). Este si normal, de altfel. Asta pentru ca oamenii ajung la performanta de a deveni superstaruri blogosferice prin simple efectuari de clickuri, sunt platiti in functie de cate clickuri aduna (spun clickuri si nu vizualizari pentru ca exista o diferenta importanta, de nuanta, intre cele doua concepte), si isi construiesc enunturile astfel incat sa fie generatoare de clickuri. Publicitatea se muta pe canale new media transformandu-se in magneti clickologici. Tot internetul se invarte in jurul clickului – cea mai puternica arma aparent democratica.

Oricate programele de dat clickuri ar exista, site-urile se adapteaza si ele, incluzand tot felul de teste pentru a filtra vizitatorii umani de restul. Asa ca viitorul nu va fi in mana hackerilor, ci a stapanilor de sclavi. Nu sclavi negri pe plantatii ci sclavi koreeni pe net.

Imaginati-va un sistem feudal dintr-asta, in care imparatul blogului isi biciuieste in fiecare dimineata sclavii koreeni asezati ca intr-o panza de paianjen la calculatoare, stand cocosati acolo si clikuind cat ii ziulica de lunga. Imaginati-va un sistem totalitarist in care toti supusii trebuie sa faca referinte la imparat in orice post publicat, in care fiecare trebuie sa-si petreaca o ora din zi efectuand clickuri in favoarea Blogoslovitului, in care toate blogrollurile incep cu acelasi blog, o lume in care un singur om reuseste sa fie primul subiect pe toate motoarele de cautare – tocmai din cauza hoardelor de sclavi koreeni.

Cine s-ar fi gandit la asta? Cine s-ar fi gandit ca de fapt corporatiile sunt aici doar pe post de tapi ispasitori, ca sa canalizeze ura cat mai departe de adevaratul epicentru al damnarii urmatorului secol? Viitorul este intotdeauna altfel decat ni l-am imaginat!

E timpul sa ne alegem tabara, comertul cu sclavi clickologici koreeni a inceput.

2012 rosu

Pentru ca nu ies din casa decat o data pe saptamana, observ mai usor lucrurile care ies din tiparul obisnuit al unui oras de provincie modest si linistit. Iar saptamana asta cu siguranta am observat un lucru asupra caruia merita sa meditam, cu totii, cateva minute pe zi.

In statia de la ASE, unde asteptam molcom maxi-taxiul, o babuta isi tinea sacosica ei de piata in mana, intr-o mana lugruba si infasurata parca in fire de cauciuc albastrii, proeminent iesind asa pe sub piele, incolacite. Nasul ros si carn atarna placut oarecum vanturandu-i prin fata ochilor, ochilor blajini si subtiri conturati unul in celalalt, aproape atingandu-se ca intr-un sarut usor si aromat, acoperite de o dunga stufoasa de sprancene care trimiteau umbre jucause deasupra ochilor pe care-i protejau de transpiratie. Cu mana libera dezlega parca un nod incurcat pe care-l tinea in palma, izbindu-si degetele unul intr-altul cu ciuda. Nimic nu ar fi diferentiat-o de celelalte babute care mai asteptau in statie, toate purtandu-si caracteristicile lor care-ar putea la fel de usor si poate chiar mai bogat fi descrise. Dar faptul ca dintre toate, ea a cazut sub incidenta focalizarii mele tinea de un element care iesea din tiparul oraselor de care aminteam la inceputul postului. Un element producator de meditatii indelungi si cu bataie lunga s-a strecurat atunci in peisajul mai sus mentionat:

Babuta purta masca.

Masca dintr-aceea alba, impotriva gripei porcine. Mi-am dat atunci seama ca ceva s-a schimbat iarasi din punct de vedere sociologic in Romania, daca mastile au ajuns pana in Galati, pana la babuta care inca mai dezlega invizibilul nod din palma-i inciudata. Iata, mi-am spus, ca Romania a patruns in randul tarilor civilizate, speriate de haosul bacteriologic fatal. Dar acesta, ca de obicei, este doar inceputul, cu siguranta! Pentru ca imi pot cu usurinta imagina un viitor nu prea indepartat, asa cum viitorurilor le sta intotdeauna bine sa fie, nu prea indepartate, in care o babuta purtandu-si mandra masca de protectie impotriva noului virus nu va mai fi un element iesit din comun.

Si mi se pare mie evident lucrul ca daca toata lumea se sperie asa de un virus gripal, atunci inseamna ca nimeni nu e pregatit pentru cele ce se vor intampla in anul 2012, cand, stim cu totii, conform calendarului mayas, sfarsitul lumii va veni iar!  Asa ca intrebarea care se pune este nu daca s-a creat prea multa panica pentru nimicul gripal, ci daca nu se va crea prea putina panica pentru sfarsitul devastator care ne asteapta peste numai cativa ani! Cu siguranta ca nu vom fi in stare sa ne mai deschidem chackrele la timp pentru a trece peste anul 2012, daca la cel mai mic semn de raceala ne prezentam la doctor!

Oameni, a sosit timpul sa nu mai mergem la doctor! Nu virusul ne va aduce sfarsitul,  ci energiile Universului, pe care le-am batjocorit vreme de mii de ani! O plaga necunoscuta se va lasa in 2012 peste Pamant, ridicand mortii din morminte si transformandu-i in zombie universali, mancatori de oameni si poftitori de sangele nostru. Atunci nu ne va mai fi de niciun ajutor masca  in care ne punem astazi toate sperantele aiurea, ci numai acei care se vor dovedi puternici vor supravietui. Cei care vor sti sa tinteasca in capetele hoardelor de zombie vor fi singurii care vor mai respira aerul anului 2012, cei care isi vor pastra munitia nerisipind-o intamplator, care isi vor face rezerve de conserve cu fasole si carnati!

Cu siguranta, eu nu ma voi prezenta la doctor cand voi raci, dar voi supravietui anului 2012! Pana atunci, sa ne pregatim: sa jucam Land of the Dead…

Mama mea e un cyborg!

Astazi am realizat un adevar care incet-incet se strecoara in casele tuturor, aducand schimbari ontologice fundamentale! Ma rog, pana aici, nicio noutate. Doar ca adevarul despre care vorbesc este intr-adevar  infricosator.

Va mai amintiti figura materna din poeziile si portretele pe care le studiam la scoala? Inca de pe vremea cand mentalitatea era intr-o continua tranzitie si invatam poezii cu opt catrene in care fiecare catren descria un anumit tip de parinte (inginer, medic, electrician – toti stalpi sociali bine infipti)  si pana la figura calda si molcoma a mamei asteptand in fata geamului vizita copilului ei matur acum. Ce frumoase si clare erau lucrurile odata!

Astazi, cum spuneam, am descoperit ca viitorul nostru difera cu 180 de grade. Situatia pragmatica de la care am pornit in demersul meu filosoficesc a fost urmatoarea: Stateam bine mersi in bucatarie fumand si savurandu-mi cafeaua, cand apare mama. Mama mea, care m-a ocrotit o viata intreaga si care ma iubeste in felul ei balcanic indecis, mama, care pe zi ce trece incarunteste usor-usor incadrandu-se pe o panta descendenta caracteristica tuturor mamelor din istorie, hai sa spunem, tuturor oamenilor. Vreau sa zic ca mama imbatraneste, asa, cum ii sade bine omului, sub ochii fiului care se uita contempland asta. Atunci mi-am zis ca peste 20-30 de ani, cand ma voi intoarce sa-mi vizitez casa, de prin tarile civilizate unde voi lucra la o revista prestigioasa si in acelasi timp voi preda la o universitate importanta, cand ma voi intoarce, ziceam, mama ma va astepta batranioara in fata ferestrei, zambind putin tamp si urandu-mi un transcedental “bine-ai venit, fiule”, imbratisandu-ma. Ah…

Poate voiam sa-i spun ceva mamei care intrase in bucatarie in timp ce-mi beam cafeaua fumand, poate chiar astea, desi ma indoiesc, cert este ca oricum am articulat cateva cuvinte aiurea. Ceva care mi-a dat peste cap intreaga filosofie s-a intamplat atunci: mama si-a scos o casca din ureche si mi-a infipt-o in propria mea ureche, zicand pe un ton artificial glumet: “Uite, ce melodie frumoasa”, si scotandu-mi casca din ureche fixand-o la locul ei.  Adevarul m-a lovit atunci in moalele capului: Mama mea e un cyborg! Peste 20-30 de ani nu va fi asa cum mai devreme visasem. Din contra, cand ma voi intoarce din locul unde voi fi o persoana de succes facand ceea ce vrea sa faca si placuta de toti, mama ma va astepta intr-adevar in fata ferestrei, dar asta pentru ca acolo va fi o priza unde isi va incarca bateriile minilaptopului implantat in tampla. Voi intra in casa si ea va spune: “Stiam ca o sa vii. Era cel mai probabil lucru”. Si imi va arata un grafic care va dovedi matematic asta.

O voi intreba ce mai face, daca o mai doare spatele, si ea va raspunde: “Deloc, nanorobotii isi fac treaba, spre deosebire de anticorpii mei”. Nu voi sti daca sa ma bucur sau nu auzind astea, dar voi continua sa incerc sa fac conversatie, sa aduc lucrurile pe un fagas normal, natural chiar: “Bine, dar esti fericita sa ma vezi, atat cat mai poti vedea cu ochii tai batrani care-au vazut atatea, draga mult iubita mama…”. Dar raspunsul ei va veni iute: “Vad chiar si pe intuneric cu ochelarii astia, dar doar stii ca de vazut ne-am mai vazut  prin holovizor, il folosim in fiecare zi”. Voi fi surprins atunci de artificialitatea monstruoasa a lucrurilor, de denaturalizarea omului, si voi murmura cateva cuvinte unui dumnezeu care va constata doar cu parere de rau ca asa stau lucrurile.

“Bine,  voi continua eu atunci, hai sa mancam, asa un dor imi era de tocanita cu mamaliguta pe care o faceai cand eram mic!”. Mama atunci va spune: “Nu am decat vitamine. Poti sa-ti injectezi cateva, uite, foloseste seringa asta, e sterilizata”. Adevarul ma va trazni atunci in crestetul capului si voi fugi urland de acasa, sperand mereu ca din clipa in clipa ma voi trezi din cosmarul in care noi, oamenii, ne lasam sedusi!